Aspirina muzicală

Poezia de joi

Parcă se prăbuşesc palate

George Magheru

Simţeam parcă se prăbuşesc palate 
Şi parcă altele răsar din nori, 
Şi zgomote de dărâmare se iviră 
Ca la schimbarea unui vast decor;

Şi începea lumina să se-agaţe
Ici-colo de-un rechin, de coama spumii,
O uşă s-a trântit şi, de odată,
Prin fulger am văzut pe poarta Lumii,

Întunecatul spate trist al nopţii 
Şi pieptul zilei care a venit; 
Frecându-şi ochii, Lumea parcă spune: 
„Pe ce tărâmuri, oare, m-am trezit?”

Şi începea în cer să se ghicească 
Palatu-n care stă eternul Domn; 
Coloanele erau sus aurite, 
Iar jos, se coborau adânc în somn.

Şi lumea, printre voaluri înroşite, 
Prin care se stingeau visuri lactee,
Iar adormea, părând în dimineaţă 
O somnoroasă, tainică femee.

„O, te iubesc!”, spunea ea unui gnom 
Ce-i săruta în somn ochiul şi zarea, 
Iar sânul sub sărutu-nchipuit 
Se ridica şi se umfla ca marea.

„Trezeşte-te”, spuneam eu adormitei 
Înfăşurată-n neguri ca-ntr-un lutru. 
„Trezeşte-te, căci visul din afară 
E-atât de sfânt cât visul dinăuntru!”

„O, te iubesc", spunea încă dormind, 
Privind pe dedesubt spre ochiu-nchis. 
„Trezeşte-te!"-i spuneam, „şi-n realitate 
Continuă vorba începută-n vis!”

Şi ea clipi şi iar închise ochii, 
Căci i-a pătruns, prin gene blonde, soare; 
„O, aş dormi, o, aş dormi în veci, 
Căci mi-este frică de-orice deşteptare!”

Şi-apoi deschise-ncrezătoare ochii 
Şi nu se dumirea de-atât frumos, 
Căci viaţa noastră e o prelungire 
A unui vis lung şi misterios.

Aspirina muzicală

Poezia de joi

Declanşatorul de plăceri

George Țărnea

Acelaşi vin – cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători si neofiţi – grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel…

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea… la femei.

Aspirina Muzicală

 

heart of gold

Poezia de joi…

Mihai Eminescu – Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

 

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne’nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu aï de spus.

Aspirina Muzicală

Se împlinește un an de când a plecat dintre noi cel care a fost, este și va rămâne Adrian Paunescu.  Cuvintele îmi vor fi puține, ce-ar mai fi de spus? S-a stins dar este totuși de lumină!

Există o Românie care cântă: “Şi totuşi există iubire!”. Nu este o Românie neapărat fericită, nici inconştientă, sunt doar acei oameni care au înţeles că salvarea înseamnă iubire

Poezia de joi

Nopțile

Octavian Paler

Nopţile, cînd îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mîine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptînd cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, cînd se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfîrşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.