Într-o gară – monolog


Nu există prieteni care pleacă. Aceea nici nu erau prieteni, ci doar cunoştinţe. Stăm cu toţii într-o gară, pe un peron, aşteptăm ceva, nici noi nu ştim ce. Suntem singuri. Trenurile vin şi pleacă dar nu sunt pentru noi. Dacă ar fi le-am recunoaşte. Stăm singuri pe o bancă, îngheţaţi de frig şi singurătate. Apoi vine cineva şi se aşează lângă noi. E tot un călător. Şi el aşteaptă un tren. Aşteptarea apropie oamenii aşa că intrăm în vorbă, ce să facem şi noi?

„- Bună ziua

– Bună ziua. Ce mai faci?

– Aştept un tren, tu?

– Şi eu.

– Urată vreme.

– Da…”

Apoi tăcem. Dar liniştea nu stă prea mult. Vorbim. Schimbăm cuvinte fără semnificaţie despre vreme şi trenuri, despre trecătorii mai norocoşi care au găsit un tren, trenul lor. Trebuie să spunem ceva. Aşa e politicos, nu? Pe urmă, cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem lucruri mai importante. Celălalt nu mai e un străin. Aşteptarea aceasta împreună ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire şi visele noastre, îi spunem cât ne e de greu şi el ne înţelege, poate şi plângem un pic. Dar nu,nu e timp de asta. Iată, a venit un tren, e pentru el. Trebuie să plece, dar o sa ne scrie. Sigur că da, o să ne scriem, o să ne sunăm, rămânem prieteni, leăgtura asta nu poate să dispară. Cuvintele ce s-au rostit între noi nu sunt cuvinte de străini. Cel ce le-a auzit este un prieten.

Apoi zilele trec, apar cărţile poştale scrise scurt, cuvinte banale şi politicoase, el a ajuns în altă gară, aşteaptă alt tren, e în altă etapă. Şi noi am devenit doar o cunoştinţă plicticoasă faţă de care are datoria de a scrie. Dar trece şi asta. Nu ne scriem mult. Între timp apare altcineva pe peron, un alt călător. O să vorbim şi cu el, ne împrietenim şi cu el, altfel cum? Nu din asta e făcută viaţa? Nu din prieteni pe care îi pierzi?

Am avut prieteni în liceu cu care am băut şi am plâns de anul nou sau la cine ştie ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le bănuiam despre mine, ei erau alături de mine, nici nu visam că într-o zi nu o să ne mai vorbim. Ne întâlnim uneori pe stradă şi eu traversez ca să nu îi salut. Saluturile astea politicoase mă omoară. La ce bun? Dacă nu suntem decât nişte cunoştinţe distante acum, de ce să ne chinuim 5 minute cu un subiect de conversaţie? Nu mai sunt prietenii mei. Au murit pentru mine. Şi nici atunci demult nu erau prieteni dacă acum nu mai sunt. Doar s-a întâmplat să ne petrecem un timp împreună, un timp în care fiecare aştepta altceva. Dar dacă aceia erau prieteni adevăraţi, nu plecau cu primul tren, ci rămâneau lângă mine, aici. Pentru că nu trenul pe care îl aştepţi contează, ci alături de cine aştepţi. Ei nu au înţeles asta. Nu am nevoie de prieteni întâmplători, de vagi cunoştinţe pe la petreceri  care să îmi dea mesaje banale de Crăciun. Nu vreau politeţea voastră! La ce bun cuvintele acestea reci şi stupide? Nu îmi sunteţi obligaţi cu nimic! Nu trebuie să mă salutaţi, nu trebuie să îmi trimiteţi mesaje banale, nu trebuie să mă sunaţi dacă chiar nu aveţi ce îmi spune. Vă eliberez din funcţia de falşi prieteni, foste cunoştinţe, colegi. Am nevoie de oameni adevăraţi care să nu mai plece de lângă mine. De aceea stau aici şi aştept. Nu am să iau nici un tren, nu am să merg mai departe. Aştept pe cineva care să rămână aici pentru mine, lângă mine, mereu.

Advertisements

6 thoughts on “Într-o gară – monolog

  1. ioana

    “Am nevoie de oameni adevăraţi care să nu mai plece de lângă mine.”- o mică continuare la această frază luată din monolog…fiecare din noi avem nevoie și tindem în viața aceasta, să avem oameni adevărați lângă noi…dar viața ne oferă cu totul alt tablou. Oamenii adevărați nu-i găsim, nu îi formăm după bunul plac al nostru, fiecare dintre noi suntem diferiți; simțim diferit, gândim diferit, iubim diferit. Fiecare dintre noi avem principii diferite, dar cred că viața ne dă oportunitatea de a avea oameni adevarați langă noi, dar aceștia nu apar când vrem noi. Viața ne oferă șansa de a urca în următorul tren, care ne oferă ceva nou și poate persoana de care ai nevoie pentru a rămâne mereu lângă tine, care te acceptă așa cum ești, care apreciază ceea ce ești, care nu vrea decât să fi tu însuți. Oamenii adevărați sunt puțini în viețiile noastre și uneori ne dezamăgesc și ei, pentru că așa-i viața. Uneorii îi pierzi pentru că ai descoperit prea târziu pe cine ai avut lângă tine, dar nu vei sta să îi aștepți, pentru că nu mai revin. Merită să urci în tren! Merită să îmbogățești tabloul vieții cu ceva nou. Dar, niciodată să nu avem așteptări mari din partea oamenilor. Viața aceasta ne oferă surprize, care uneori pot fi și neplăcute.
    “Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” – Wilhelm von Humboldt.

    Like

  2. IATAN

    Adriene ce sa zic, trist dar adevarat. Fruntea sus, o sa vina si trenul tau. Daca nu apare poti sa faci autostopul, nu se compara cu mersul pe 2 sine, dar umple niste goluri. :))))

    Like

  3. Irina

    As vrea sa stiu cine e autorul, pentru ca trupa mea de teatru vrea sa prezinte aceasta piesa. Trebuie sa-i dai Cezarului ce e al Cezarului.:D

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s